Medicul Mihai Mărginean, dezvăluiri inedite despre realitatea din Spitalul din Suceava

Medicul Mihai Mărginean dezvăluie în detaliu ce se petrece cu adevărat în Spitalul din Suceava, iar poveștile sunt de-a dreptul năucitoare.

Mihai Mărginean este un medic militar anestezist, cu originile în Cluj, tânăr ca vârstă și experiență, detașat la Spitalul Județean de Urgență din Suceava. Generalul militar Ionel Oprea a mărturisit pentru Libertatea, că medicul Mihai Mărginean se află în subordinea sa și lucrează la ATI: „Da, Mărginean este la noi, e venit cu echipa de la Cluj, i-am întâlnit, dar nu i-am reținut numele”.

Medicul ATI mărturiselte ce se întâmplă în interiorul unui salon, pentru a captura impactul dur atât pentr pacienți, dar și pentru cadrele medicale atunci când ne referim la suferința provocată de virusul ucigaș COVID-19.

„Gata! Sunt înăuntru, pe partea cealaltă, dincolo… sentimentul cred că seamănă cu ceva ce ai putea să simți după ce ești răpit de o specie extraterestră. Simt un fior rece. Ceva din mine se activează și transmite un semnal de alarmă – înțeleg doar atât: „ceva’ nu e ok’.

BUM!!! Sunt aproape 30 de pacienți în jurul meu. Câțiva extratereștri albi se plimbă printre ei. Unii intuiesc rolul meu și încep să ridice mâinile disperate spre mine și strigă „domnule doctoooor! domnule…’ cuvintele le rămân în gât. Mă uit în sus spre monitoare și văd că saturațiile lor sunt 55-60%, apoi mă uit mai sus… spre Dumnezeu și dintr-odată mi-a fost dat să înțeleg. Aici e RĂZBOI!

Unul lângă altul, conectați la un fel de oxigen ce nu pare suficient niciodată. Unii pe spate, alții pe burtă. Pe unele fețe – resemnare, pe altele – disperare. Cei care nu erau intubați și ventilați mecanic erau extrem de hipoxici. O hipoxie atipică, unii nici măcar nu sunt dispneici și pot chiar articula câteva cuvinte.

Au o culoare tegumentară aparte. Sunt conștienți dar nu… complet. Nu știu să descriu altfel, dar vă pot spune că am avut nevoie de multă putere de procesare să mă conving că nu sunt înconjurat de strigoi sau zombie sau cum vreți voi să le spuneți, niște umbre în care viața atârnă ca o picătură de rouă pe un fir de iarbă.

Urmează o scenă decupată parcă din serialele americane. Numai că de data aceasta scena e reală. „Domnule doctor, veniți repede!’, se aude înfundat de undeva de pe coridor. Mă întorc rapid stânga-împrejur, militărește, mă lovesc cu capul de ceva – nu știu ce era și de când era acolo. Găsesc salonul, mă uit pe monitor, 32% saturație’. Mă uit la pacient, efort respirator marcat, iminență de stop respirator, tahipneic, dar conștient, se lupta cum putea el, nu renunțase. Mă vede că dau ordine – intuiește că sunt doctorul. Într-un gest de abandon total se liniștește și îmi spune că nu poate respira, să fac ceva, orice, că el nu mai vrea să trăiască așa, mai bine să moară decât așa.

Masca e una prea mică, trebuie să aleg – o pun pe gură sau pe nas

„Avem undeva, să merg după el?’, urmează răspunsul. Nu mă înțelegeți greșit, ar fi mers bucuroasă dna asistentă, dar era unul singur, era în altă parte, nici ea nu știa exact unde, ar fi trebuit să-l caute. Realizez că nu avem timp’. Îl iau pe cel normal, dau câteva indicații legate de medicație. Fac laringoscopia – nu văd nimic, totul e edematiat – IOT dificilă! La naiba, îmi spun!

Încerc să mă concentrez, văd ceva, cer sondă. O primesc în mână, dar e fără stilet (explicație: probabil că trebuia eu să cer cu stilet, dar pentru că nu eram la mine acasă nu știam asta). Cer să-mi bage stilet. „Stați să caut’ vine răspunsul. Intuiesc că urmează câteva secunde poate 1 minut. Ce să fac? Să ventilez pe mască și balon?? Toată comunitatea medicală recomandă să nu facem asta, de teama aerosolizării. La naiba din nou! Iau balonul și masca, nu o să te las să mori, îmi spun. Masca e una prea mică, trebuie să aleg – o pun pe gură sau pe nas.

L-am lăsat viu când am plecat… a murit a doua zi

Fac din nou laringoscopia, deja sunt familiarizat cu locul, văd epiglota și poate ceva sub ea. Introduc sonda, cer din nou balonul – îmi dau seama că nu există filtru pe balon, dar acum nu mai contează. Ventilez de câteva ori’. L-am lăsat viu când am plecat… a murit a doua zi „Mai avem puțin timp, îmi spun. După câteva mișcări acrobatice și cel mai probabil de un absurd poetic având în vedere vestimentația, reușesc să mă mut cumva de la capul bolnavului, în fața ventilatorului. E un draeger mai vechi – nu contează, nu totul trebuie să fie cu touch-screen. Apăs de câteva ori pe butoane să văd presiunile și dintr-odată aparatul începe să mă alarmeze. Spune pe limba lui că nu funcționează senzorul de flux. Cer alt senzor de flux. Știți ce urmează, nu? Da, exact – nu este altul. Atunci am înțeles al doilea lucru. Nu doar că este RĂZBOI, dar nu avem cum să-l câștigăm! L-am lăsat viu când am plecat… a murit a doua zi.

Ceea ce s-a întâmplat la Suceava, putea să se întâmple oriunde Pot să vă spun că ceea ce s-a întâmplat aici, în Suceava, se putea întâmpla oriunde. Da, și în spitalul tău! Pe toți ne-ar fi prins cu pantalonii în vine, recunoaște-ți-vă vouă înșivă asta și hai să depășim momentul. Să nu cumva să credeți că cei care lucrează acum în spitalul ăsta bântuit nu muncesc. Au mari probleme de toate felurile, dar nu vă prefaceți că la voi acasă e mereu șters praful și niciodată nu vă rămâne peste weekend un maldăr de vase în chiuvetă.

Pregătiți-vă sufletește pentru decizii grele

Acum a venit momentul să vă raspund la prima întrebare. Acum poate veți putea înțelege răspunsul. Așadar, de ce nici măcar cei mai buni din curtea școlii nu au făcut față (în afara de Germania, acolo nu am o explicație). Pentru că au pornit cu toții așa ca mine, încrezători, vanitoși, acea vanitate a savantului care știe că înțelege și înțelege că știe, pentru că EL a muncit și a învățat și a mângâiat ventilatoare toată viața, și are mereu mai mulți ași în mânecă decât se pot consuma într-o partidă. Și uite din nou o altă ironie. Nici măcar nu suntem în situația în care am subestimat acest virus, el s-a prezentat așa cum este, nu ne-a ascuns nimic niciodată, nu a recurs la război asimetric, nu ne-a hăituit pe străzi astfel încât noi să nu putem să ne ascundem. Ci dimpotrivă, noi am năvălit pe străzi să-i arătăm noi lui. Nu pe el l-am subestimat, ci mai degrabă ne-am supraevaluat pe noi înșine. Pregătiți-vă sufletește pentru decizii grele”, a transmis medicul pe Facebook, pe un cont ce poartă numele Alina Mihai.

Sursa: viva.ro

Sursa foto: observator.tv

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata