Simpatica actrita pe care o stiti din „Daria, iubirea mea” si „Vlad” a povestit ce i s-a intamplat pe facebook. „Mă inspiră onestitatea. Mă inspiră oamenii fără filtre care spun lucrurile așa cum sunt. Asta caut în oamenii de lângă mine. Din fericire pentru mine toate prietenele mele au calitatea asta. Da, și eu sunt așa. Chiar dacă, recunosc, uneori trebuie să sap mai mult ca să nu mă mai mint. Dar adevarul ăla al meu tot iese afară la un moment dat. Am văzut zilele trecute postarea lui @mimimp și mi-a plăcut tare mult. “Să normalizăm vulnerabilitatea” zicea ea and i’m all for that. Am luat-o ca pe o leapșă so here it goes. E rândul meu. A trecut un an și patru luni de când mi-am luat viața în mâini. Ce înseamnă asta o să mă întrebați. Înseamnă că vreau să trăiesc într-un mod conștient. Să fiu lucidă și activă în ceea ce privește #mentalhealth-ul meu. Nu a fost ușor și uneori încă nu e. Si oricât de greu ar fi eu nu renunț. NEVER! E prima dată în viața mea când mă simt eu și îmi place de mine.
O să fac zilele astea câteva postări speciale. Să le zicem intime. Toate despre mine și despre ce a însemnat drumul meu până acum. Am scris totul pe telefon. Instagram-ul nu mă lasă să pun tot textul pentru că e prea lung. Nu vreau să tai nimic din el așa că l-am împărțit în patru postări diferite. So bear with me. Sper ca măcar pe cineva să ajute.
Mai am un motiv pentru care scriu. Săptămâna trecută am aflat o veste îngrozitoare despre un coleg. A fost prea mult pentru el și a ales să renunțe la viață. Doamne, cine știe ce simțea? Ce-mi dau eu cu presupusul? Era un băiat bun, iubit de mulți, părea mereu binedispus, lucra în comedie. Dar trăia o depresie care l-a împins să termine cu viața.
Și de atunci tot stau să mă gândesc câți oameni au astfel de gânduri? Câți au avut? Câți o vor mai face? Da, nu vrem sa ne gândim la asta. Dar întrebarea mea este: Cum să nu ne gândim la asta? Întrebarea mea e: Ce pot să fac ca să ajut? Nu-l cunoșteam atât de bine pe colegul meu, dar dacă aș fi știut prin ce trece? Ce-aș fi făcut? Întotdeauna mi s-a părut că e mai ok să fii “penibil” și să dai un telefon, de exemplu, să spui “hei, uite, nu ne cunoaștem așa bine dar vrei să te scot la o plimbare?” decât să știu și să nu fac nimic din…jenă???
Ce mai pot să fac? Ne auzim și mâine. Love.”, a scris ea.
victoria raileanu
*Dacă nu ați citit postarea de ieri, citiți-o acum și apoi întoarceți-vă aici*
Pot să-mi spun povestea. Pot să le spun oamenilor că oricum s-ar vedea pe rețelele de socializare nu există viață roz. Pot să le spun că și mie mi-a fost foarte rău și că încă îmi e uneori. Pentru că, let’s face it, asta e viața. Îți dă una caldă, una rece. Sau, uneori, mai multe reci și prea puține calde. Hai că vă spun tot.
Ultimul an și patru luni pentru mine: am trecut de la eliberare la a-mi da seama că la 31 de ani nu știu absolut nimic despre mine. Apoi la a vrea să mă cunosc cu îndârjire și încrâncenare ACUM! Am realizat că nu pot asta și am fost dezamăgită de mine. Apoi a venit rândul abandonului și respingerii. Am ajuns la o respingere și mai mare pe care am resimțit-o 6 luni mai târziu (după separare) au început atacurile de panică și tăvălitul pe covorul din sufragerie, suflatul in pungă, am căzut in genunchi plângând un plâns care parcă nu era al meu, rugându-mă la un Dumnezeu în care habar nu am dacă cred spunându-i “nu mai pot, nu mai pot”. M-am simțit cel mai singur om de pe pământ. Am ajuns la mai bine, la foarte bine, la senzația de ușurătate și aer. Apoi iar frică, spaimă, fugă, dorința de a mă deschide față de cineva nou în timp ce mă loveam singură de ușile mele închise din cauza traumelor recente. Am reușit să le deschid. M-am speriat. Am fugit din nou. Am fost respinsă din nou. Am simțit furie. O furie de animal sălbatic. Rănile mele de nedreptate, respingere și abandon erau deschise larg și tot ce puteam să fac era să mă uit la ele cum sângerează și să accept că asta e realitatea.
Și știu că drumul ăsta nu se oprește aici. O să mai am momente grele. Dar îmi spun mereu – ridică-te! Ridică-te și mergi mai departe pentru că toate sunt ale tale și ele te fac pe tine cine ești.
Psihologul meu îmi spune că am făcut niște salturi uriașe în procesul meu, iar eu râd și mă uit la el și îi spun “well, it doesn’t feel like it”. Dar îl cred. Știu că nu am cum să simt asta acum. Știu că e un întreg proces și că o să simt rezultatele la un moment dat. #mentalhealth-ul nostru este la fel de important ca și cel al corpului. Nu uitați asta niciodată. Pe mâine!”
Bravonet.ro si partenerii nostri setam cookie-uri si colectam informatii din browser-ul tau pentru a-ti putea afisa continutul site-ului. Folosim cookie-uri pe pentru a putea colecta si folosi date ce ne ajuta sa personalizam continutul si reclamele afisate, pentru a oferi utilizatorilor functionalitati integrate cu platformele social media si pentru a analiza traficul pe site. Setari cookieACCEPT
Cookie
Cookie
Folosim cookie-uri pe site-ul nostru pentru a putea colecta si folosi date ce ne ajuta sa personalizam continutul si reclamele afisate, pentru a oferi utilizatorilor functionalitati integrate cu platformele social media si pentru a analiza traficul pe site. Impartasim informatiile privind modul in care utilizatorii folosesc site-ul cu partenerii nostri care utilizeaza de asemenea tehnologii online, precum cookies, pentru a colecta si folosi date personale pentru a personalize continutul si reclamele afisate, pentru a oferi utilizatorilor functionalitati integrate cu platformele social media si pentru a analiza traficul pe site si pe intreg internetul.
Cookie-urile necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Această categorie include numai cookie-uri care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate ale site-ului. Aceste cookie-uri nu stochează nicio informație personală.
