Când răul îți vorbește pe vocea pe care o recunoști din copilărie
Sună ca un titlu de scandal, știu. Dar, dacă îl lași să se așeze un pic, propoziția asta are ceva crud de adevărat: uneori nu te lovește cel mai tare un monstru cu colți, ci un om, sau o umbră de om, care îți știe numele dinainte să ți-l spui singur. În povestea lui Mihai, răul vine cu o familiaritate care te scoate din minți. Nu are nevoie să demonstreze nimic, intră direct în spațiul intim, în mintea ta, în amintirile tale, și îți spune simplu: „fiule”.
Asta e miza emoțională care ridică romanul din zona de aventură „tare, cool, hai că mai vreau un capitol” într-o zonă în care, fără să-ți dai seama, începi să te gândești la tine. Mihai are o ruptură veche, una care nu se vindecă cu bandaje.
A trăit primii ani cu tatăl lui, un tată bun, chiar idealizat, iar apoi, după nașterea surorii, viața a început să se strângă ca o curea prea scurtă: certuri, oameni străini în casă, tot mai puțin timp împreună. Într-o zi, tata pleacă și o ia și pe soră. Dispare. Și te lasă cu un gol care, dacă nu e umplut cu dragoste și explicații, se umple singur cu întrebări și cu frică.
Davos, „tatăl” și felul în care o minte își inventează o închisoare
În roman, numele răului nu e doar un nume. Davos e un personaj care intră în scenă ca o forță de control, un vrăjitor, un rege al vrăjitorilor, cel care leagă dimensiuni și mută lumea ca pe niște piese de șah.
Și totuși, adevărata lui armă e alta: se bagă în capul eroului. La un moment dat, Mihai își dă seama că, în tot timpul ăsta, a fost „Păpușa lui Davos”. Nu e doar o metaforă drăguță, e o senzație de posedare, de lipsă de control, de „eu chiar am făcut asta?”.
Și aici vine primul șoc: Davos arată izbitor ca tatăl lui, cu o cicatrice uriașă, cu o barbă, cu un stil modern, aproape normal, adică fără costumul clasic de vrăjitor din povești. E un detaliu care te lovește: răul nu poartă mereu costum. Uneori vine în bocanci, blugi și hanorac, adică exact în hainele cuiva pe care l-ai văzut cândva în pragul casei.
Davos îl închide pe Mihai într-o celulă din propria minte. E o idee care poate părea fantastică, dar, dacă te gândești, seamănă mult cu ce face anxietatea sau trauma: îți ia spațiul interior, îți pune pereți, îți impune reguli.
Nu ai voie să ieși, nu ai aer, nu ai liniște, doar gândul că cineva te conduce din spate. Romanul are umor, are replici mușcătoare, dar în miez e o luptă pentru autonomie. Pentru dreptul de a fi proprietarul propriei minți.
Cum arată „creierul” cuiva, când intri în el
Partea care răspunde direct la întrebarea cu „distrus creierul” e, paradoxal, una dintre cele mai vizuale din carte. Mihai ajunge să pătrundă în mintea lui Davos. Nu intră cu bisturiu, intră cu imaginație, cu vise și cu o logică de joc video, de tip „treci strada”, cum îi spune mama, adică mintea lui e conectată cu a lui Davos și, dacă ai curaj, poți traversa.
Mintea lui Davos e întunecată, sumbră, slab luminată. Nu e un palat al ideilor, e un labirint rece. Pe undeva e și o ironie aici: cine controlează tot, cine vrea să „salveze dimensiunile” cu forța, pare să fi pierdut chiar ce ar fi trebuit să-l facă viu, imaginația. În contrast, Mihai are monștri din vise, are scene absurde, are un „eu” musculos care face reclamă la deodorant, adică mintea lui, cu tot haosul ei adolescentin, e fertilă, plină de viață.
Și totuși, în mijlocul acestui duel, apare o ușă imensă. Pe pancartă scrie „fiul meu” și chiar se precizează „adică Mihai”. Ușa asta e, dacă vrei, proba supremă. Nu mai e doar o bătălie de puteri, e o revendicare: Davos nu vrea doar să-l învingă, vrea să-l definească, să-l revendice ca fiu, să-i pună eticheta și să o lipească pe frunte.
Butonul „erase” și secunda în care se face praf ceva esențial
În spatele ușii, Mihai găsește un hol imens cu uși deschise, fiecare fiind o amintire. Îl vede pe el când era mic, îl vede crescând, își vede viața ca pe un film în care nu mai e doar spectator, e și editor. Și, la un moment dat, apare o pancartă: „amintiri urâte”. Prima ușă e momentul în care tatăl și sora au fugit. Aici, povestea îți strânge stomacul, pentru că, dincolo de magie, e o rană omenească, banală și devastatoare.
Apoi Mihai găsește amintirea prin care Davos a ajuns în capul lui. Lângă ea e un buton pe care scrie „erase”. Nu e un cuvânt românesc, e cuvântul ăla scurt și rece din interfețe, din ștergeri definitive, din „nu mai există”. Și exact asta face Mihai. Apasă.
Aici e răspunsul, pe înțelesul tuturor: „i-a distrus creierul” nu înseamnă că i-a spart capul cu o piatră. Înseamnă că a lovit fix în mecanismul care îi dădea lui Davos acces și control. A șters amintirea-punte, intrarea. În limbaj de roman, l-a scos din capul lui. În limbaj de viață, și-a pus o graniță atât de fermă încât intrusul a căzut în gol.
Și scena e scrisă cu o brutalitate aproape cinematică: Davos apare disperat, îl caută, zboară spre el „ca un MIG”, iar Mihai apasă butonul și totul dispare. Rămâne doar el, zburând în gol, blocat într-un abis. Ca și cum, în secunda în care îți recapeți libertatea, plătești și un preț: rămâi fără podea sub picioare, fără repere. Libertatea e splendidă, dar uneori e și amețitoare.
E curaj sau e cruzime?
E tentant să spui: „Bravo, l-a făcut praf”. Și, da, în cheia de aventură, e o victorie. Dar, dacă te oprești o clipă, e și o scenă dureroasă. Pentru că Mihai, în timp ce șterge acel nod de memorie, se întreabă dacă Davos chiar e tatăl lui sau dacă e doar o parte din plan.
Și, mai rău, descoperă că amintirile lui Davos cu el sunt aceleași ca amintirile lui cu tatăl dispărut. Asta e una dintre cele mai neliniștitoare idei ale cărții: să te lupți cu un inamic și să observi că, în spatele măștii, e exact chipul care ți-a lipsit.
În lumea reală, când un copil e abandonat, mintea lui face ce poate ca să supraviețuiască. Uneori idealizează, alteori demonizează, uneori amestecă. În roman, amestecul devine literă: tatăl e și monstru, și salvator autoproclamat, și om speriat de un viitor pe care îl vede în coșmaruri.
Mihai nu îl șterge pe Davos ca pe un fișier. Îi șterge cheia. Îi taie cablul. Îi ia puterea de a-l manipula. Dacă vrei, e un act de igienă psihică. Nu e frumos, nu e elegant, e necesar. Și mai e ceva: Mihai o face după ce mama și bătrânul îi spun că asta e singura soluție. Nu e o răzbunare impulsivă, e o misiune.
De ce a ajuns tatăl în postura de inamic
Cartea are un fel interesant de a nu-l face pe „tată” doar diabolic, punctual, ca să ai pe cine urî. Mai târziu, mama explică: Davos a avut coșmaruri despre un rău uriaș care se va coborî asupra tuturor dimensiunilor. S-a schimbat. Într-o noapte a luat-o pe sora lui Mihai și a plecat, convins că trebuie să captureze dimensiunile ca să le „salveze”. Un om care vrea să salveze tot poate deveni, foarte ușor, un tiran. Pentru că, în capul lui, scopul justifică tot.
Mihai, adolescentul, nu are luxul de a fi filozof în acel moment. El trăiește consecințele. Dacă ești copil și cineva te părăsește, nu te interesează că avea viziuni apocaliptice. Te interesează că ai rămas cu mama, că ai crescut cu o întrebare fără răspuns, că ai învățat să-ți ții lacrimile în tine. Aici romanul prinde bine, pentru că îți arată conflictul dintre explicație și rană. Explicația poate fi logică, rana nu devine mai mică.
„Distrugerea creierului” ca metaforă pentru a rupe un lanț
Sunt oameni care se sperie de astfel de scene, cu intrat în minți, cu șters amintiri. Dar, sincer, e o metaforă destul de curată pentru ceva foarte actual: invazia. Trăim într-o lume în care mintea noastră e atacată zilnic, prin frică, prin manipulare, prin presiune de grup, prin etichete, prin „tu ești așa, tu ești al meu”. Adolescenții o simt cel mai tare. Și atunci, scena cu „erase” devine un fel de fantezie de eliberare: mi-a intrat cineva în cap, i-am închis ușa.
Într-un roman mai „serios”, gestul ar fi descris ca o terapie, ca o ruptură de tipar, ca o schimbare de narativ personal. Aici e descris simplu, cu uși, cu pancarte, cu butoane. Și tocmai simplitatea asta îl face accesibil. Un copil înțelege imediat ideea: dacă cineva te controlează, găsești locul pe unde a intrat și îl închizi.
Umorul care salvează scena de melodramă
Un lucru pe care îl apreciez la această carte e că nu se ia prea mult în serios. Sau, mai corect, știe când să respire. În timp ce se discută despre Mordil, despre a doua dimensiune, despre arme, despre planuri, apare Dan cu replicile lui și cu sandwich-ul în mână, apare Heather cu sarcasmul ei, apare „eu” musculos care face reclamă la deodorant și, pentru o secundă, te trezești râzând. Râsul ăsta nu strică drama, o face suportabilă.
Și mai e un detaliu, mic, dar bun: prietenii lui Mihai nu îl lasă să se scufunde în rușine.
Chiar și când toți cred că e „fiul lui Davos”, când eticheta devine o condamnare, grupul rămâne acolo, îl iau în dubița lor ca într-un episod de Scooby Doo, îl întreabă ce s-a întâmplat, se ceartă, se împacă, merg mai departe. În viața reală, uneori prietenii sunt singura familie care te ține drept.
De ce merită să citești povestea până la capăt
Dacă ai rămas doar cu ideea că „eroul i-a distrus creierul tatălui”, ratezi partea cea mai interesantă: nu e doar o victorie, e o reconfigurare a identității. Mihai nu își câștigă doar o bătălie, își câștigă dreptul de a fi mai mult decât o moștenire. E o luptă cu o figură paternă care e, simultan, dor și pericol. Și e, poate, cel mai greu tip de luptă.
Romanul funcționează și pentru cititorii mai mari, tocmai pentru că îți arată ceva ce nu se termină niciodată complet: relația cu părinții. Când ești mic, ai nevoie de protecție. Când crești, ai nevoie de adevăr.
Când devii adult, ai nevoie de împăcare. Iar dacă adevărul și împăcarea nu vin din exterior, înveți să le construiești în interior. Uneori cu un buton imaginar pe care scrie „erase”, alteori cu un „nu” spus pentru prima dată fără să tremuri.
Unde găsești cartea și de ce e genul de titlu care prinde
Dacă ți-am stârnit curiozitatea, îți spun direct, fără ocol: “Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan este genul de roman care se citește repede, dar rămâne cu tine mai mult decât ai crede. Are 174 de pagini, capitole cu ritm, dialog alert și o lume fantastică construită pe ideea că, uneori, cea mai lungă călătorie e dinspre frică spre curaj.
Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, cu mențiunea firească că stocurile se schimbă, așa că uneori o prinzi imediat, alteori o pui în wishlist și revii. Merită să revii.
