E agitat la ore. Pac, diagnosticul: ADHD. Urmează rețeta. Scenariul ăsta e familiar pentru mii de părinți. Dar ce se ascunde, de fapt, în spatele multor astfel de etichete? O realitate tulburătoare iese la iveală: o minte sclipitoare, pe care sistemul pur și simplu o sufocă, pentru că nu o pricepe.
Numărul diagnosticelor de ADHD a explodat în ultimii ani. Un articol recent din English.elpais trage un semnal de alarmă serios asupra confuziei dese dintre tulburarea de deficit de atenție și o minte genială. Problema nu e neapărat medicamentul. Ci diagnosticul pus pe fugă, care poate face un rău imens, transmițând un mesaj toxic: „E ceva în neregulă cu tine, ia pastile”.
Profesorul, primul judecător. Dar e pregătit?
Totul pornește, de obicei, din clasă. Profesorii sunt primii care văd un comportament altfel. Dar sunt ei pregătiți să înțeleagă creierul unui copil supradotat? Fără o pregătire anume, tendința e să patologizeze. Un elev care se plictisește devine „neatent”. Unul care pune întrebări creative, dar pe lângă subiect, e taxat drept „obraznic”. Ironia sorții… exact calitățile care arată un potențial uriaș sunt văzute ca simptome de boală.
Psihologii Juan E. Jiménez și Ceferino Artiles spun clar că fix această lipsă de înțelegere a dezvoltării cognitive avansate duce la etichetarea greșită. Comportamentele adaptative, specifice talentului, ajung să fie considerate manifestări patologice. Se naște un cerc vicios. Iar copilul pierde mereu.
Creierul unui geniu funcționează diferit. Nu e defect
Mințile supradotate procesează informația cu o viteză uluitoare. Atenția lor nu e slabă, ci extrem de selectivă. Se pot cufunda total într-un subiect care îi fascinează, dar se deconectează complet când dau de monotonie, repetiție sau un ritm prea lent pentru ei. Aici e diferența majoră față de un copil cu ADHD: atenția lor e direct legată de motivație, de provocare și de cât de complexă e sarcina.
Gândirea lor divergentă îi face să pună întrebări ce par rupte de lecție sau să aibă întreruperi creative. Ușor de confundat cu impulsivitatea. Chiar și hipersensibilitatea emoțională, acele reacții intense la nedreptate sau la lipsa de logică, pot părea impulsive. Deși, în realitate, ele arată o profunzime emoțională rară.
Lista de simptome care induce în eroare. Ce arată studiile
Confuzia e reală, alimentată de comportamente care se suprapun. Un studiu din 2020, realizat de Centrul Ayalga, specializat în psihologie și educație, a analizat funcțiile executive ale copiilor supradotați. Concluziile au fost surprinzătoare. Multe dintre dificultățile lor seamănă leit cu simptomele ADHD:
- Sunt neliniștiți, acționează impulsiv și își pierd controlul mai des decât alții.
- Se ridică din bancă, vorbesc neîntrebați și le este greu să înțeleagă că anumite acțiuni îi deranjează pe ceilalți.
- Se simt inconfortabil în situații noi, se blochează pe o singură problemă și acceptă greu soluții alternative.
- Au dificultăți în a-și aminti informații simple. De exemplu, „dacă le dai trei lucruri de făcut, își amintesc doar primul sau ultimul”.
- Le este greu să estimeze timpul necesar unei teme, să-și organizeze ideile în scris și sunt copleșiți de sarcini lungi.
- Execuția poate fi neglijentă: scris urât, greșeli din neatenție, uită să-și aducă temele la școală chiar dacă le-au terminat.
Sună familiar? Pentru mulți, da. Marea diferență stă în cauză. Nu e un deficit structural. E un decalaj. O prăpastie între ritmul lor interior și cel impus de lumea din jur.
Eticheta care doare. „Nu e ok să fii așa cum ești”
Urmările unui diagnostic greșit sunt crunte. Pe lângă medicamente inutile, care pot afecta un creier în plină formare, rana emoțională e adâncă. O mulțime de adolescenți supradotați ajung la terapie convinși că ei sunt problema. Potențialul le este stins, motivația se evaporă, iar șansa de a le adapta mediul educațional la nevoi este complet irosită.
Soluția nu e să aruncăm la gunoi diagnosticele. Ci să ne ascuțim privirea. O evaluare serioasă trebuie să facă diferența între un deficit real și o simplă diferență de funcționare. Neatenția e peste tot sau doar în anumite contexte? Agitația vine din prea multă curiozitate sau din incapacitatea de autocontrol?
Provocarea nu e să punem mai multe sau mai puține etichete. Ci să diagnosticăm mai bine. Atât. Pentru că atunci când tratezi o capacitate intelectuală superioară ca pe o boală, mesajul implicit este zdrobitor: „Nu e în regulă să fii așa cum ești”. Și asta, pentru un copil, este o condamnare pe viață.
Sursa: English.elpais
