Noah Kahan, artistul din spatele mega-hitului „Stick Season”, face un pas uriaș în fața publicului cu noul său documentar Netflix, „Noah Kahan: Out of Body”. Filmul, regizat de Nick Sweeney, nu e doar despre succes, ci explorează fără filtru luptele interioare ale cântărețului cu anxietatea, depresia și o problemă cu care s-a confruntat aproape toată viața: dismorfia corporală.
Mai mult decât un documentar de turneu
La prima vedere, ai zice că e doar un alt film despre viața unui artist pe drumuri. Numai că lucrurile stau puțin diferit. Inițial, chiar asta trebuia să fie. „Voi spune că la început am crezut că plănuim să facem un documentar de turneu, iar când a venit Nick, a început să observe teme și subiecte mai profunde, și am mers în acea direcție”, recunoaște Kahan.
Regizorul Nick Sweeney a simțit imediat că povestea e mult mai complexă. V-ați fi așteptat la atâta deschidere? Sweeney a fost șocat de sinceritatea artistului. „Ceea ce a devenit foarte clar, pe măsură ce testam terenul și aveam primele discuții și filmări, a fost că nimic nu era interzis. Orice l-aș fi întrebat pe Noah când vedeam prin ce trece sau care erau provocările lui, nu a ripostat niciodată. A răspuns mereu foarte sincer.”
Terapie în fața camerei
Pentru Kahan, procesul de filmare a devenit, pe neașteptate, o formă de terapie. „În multe privințe, a fost terapeutic pentru mine să fac acest documentar”, spune el. „Nu m-am gândit cu adevărat la lansarea lui. În capul meu, îmi ziceam: «OK, asta mă va ajuta să abordez unele lucruri în familia mea și în mine însumi, despre care poate nu aș fi vorbit la fel de mult fără această scânteie».”
Impactul a fost imediat, chiar și în rândul celor mai duri oameni din industrie. După premieră (care a avut loc la South by Southwest), reacțiile l-au luat prin surprindere. „Am avut niște oameni de la nivel înalt din industrie care au intrat în cameră și m-au tras deoparte, și am crezut că o să aud «Asta o să fie uriaș». Dar ei mi-au spus: «Uite, partea aia în care ai vorbit despre faptul că nu-ți recunoști corpul sau pe tine însuți, simt asta».”
Până la urmă, despre asta e vorba.
Iar speranța lui Kahan este ca vulnerabilitatea sa să îi inspire și pe alții. „Frate, sper ca oamenii să iasă de aici zicând: «Vreau să vorbesc despre asta» sau «Vreau să dau acel telefon».”
Blocajul scriitorului și întoarcerea acasă
Documentarul nu se ferește nici de momentele grele din carieră. Faima adusă de albumul „Stick Season” a venit la pachet cu o presiune imensă și un blocaj creativ paralizant. Într-un moment de criză, surprins de camere, Kahan declară tranșant: „Nici nu-mi pasă de muzică în acest moment.” O replică ce probabil i-a făcut pe oamenii din echipa lui să transpire. Artistul chiar glumește pe seama asta: „«Oh, cum o să-mi mai iau casa de pe plajă?»”
Salvarea a venit dintr-un loc neașteptat. O discuție cu Marcus Mumford l-a ajutat să se deblocheze. „Mi-a spus: «Procesul nu va mai fi niciodată la fel. Nu poți recupera asta»”, își amintește Kahan. A fost momentul în care a renunțat să mai forțeze lucrurile și a început să se bucure din nou de procesul creativ, înconjurat de o comunitate formată din trupa sa, producători și chiar soția sa, care l-a ajutat să scrie un cântec de pe noul album, „The Great Divide”.
„Rufele murdare” ale familiei
Un documentar atât de personal implică, inevitabil, și familia. Kahan a învățat o lecție importantă după succesul „Stick Season” despre „cât de important este să le permiți oamenilor să aibă control asupra a ceea ce se descrie despre ei în public”. De data aceasta, s-a asigurat că toți sunt confortabili cu expunerea.
Și, deși e ciudat să te vezi pe ecran, experiența i-a apropiat. Mama sa a avut una dintre cele mai bune replici din film, surprinzând perfect esența artei lui Noah. „Muzica lui Noah face ca rufele murdare ale familiei noastre să pară ceva uman”, spune ea. E drept că nu oricine are curajul să facă asta. Dar Kahan a avut binecuvântarea lor. „Nu aș lansa niciodată nimic în lume dacă lor nu le-ar plăcea, și ei știu asta.”
Iar umorul rămâne arma secretă a lui Kahan, chiar și în cele mai întunecate momente. Într-o scenă, în timp ce vorbește serios despre dismorfia corporală, scaunul de sub el se rupe. „Să ai permisiunea de a râde de tine însuți este ceva ce am fost mereu norocos să am, chiar și în momentele grele”, concluzionează el. Filmul se încheie nu cu o concluzie fericită, ci cu o notă de speranță, arătând că viața merge înainte și creativitatea se poate întoarce, adesea când te aștepți mai puțin.
