Ali Asghar are 38 de ani. De cinci ani, România e casa lui. A lăsat totul în Pakistan și a venit aici, în Prahova, unde a găsit nu doar un job sigur, ci și o comunitate care l-a acceptat, transformând simpli colegi români în prieteni adevărați.
Și nu e singurul. Povestea lui, preluată de Cancan, scoate la lumină o realitate clară a României: lipsa forței de muncă. Golul este umplut de muncitori din Asia. Cifrele o confirmă. Doar în primele nouă luni din 2025, Serviciul pentru Imigrări a înregistrat în Prahova peste 1.900 de cetățeni străini, oameni care acum lucrează în construcții, HORECA sau agricultură.
România, o a doua șansă. Cum a început totul
Totul a pornit de la o decizie grea. Ali a trebuit să plece din Pakistan ca să-și poată întreține soția și cei patru copii. A încercat mai întâi Arabia Saudită, dar a ales România pentru stabilitate, angajându-se la o firmă de construcții unde a rămas până azi, devenind unul dintre cei mai vechi oameni din echipă. Limba română a fost secretul integrării sale treptate, dar sigure.
„Îmi plac românii. Sunt oameni buni, care mi-au devenit și prieteni. M-am obișnuit cu țara voastră, am învățat limba și mă descurc”, spune Ali. Acum nu mai lucrează direct pe șantier. A devenit șofer, un rol de încredere în cadrul companiei. O integrare de succes? Se pare că da.
Campusul de la Brazi, un model de integrare
În spatele succesului lui Ali stă și viziunea unui antreprenor local, Ninel Alexandru. El a înțeles criza de personal cu mult timp în urmă. „Am fost primul antreprenor care a adus 100 de cetățeni străini la muncă în Prahova, în 2018, angajând 60 de vietnamezi. Există un deficit foarte mare de forță de muncă în construcții”, explică acesta.
Soluția lui a părut radicală atunci. A ridicat la Brazi un campus în toată regula pentru muncitorii străini, cu 160 de locuri, la care se vor adăuga încă 100 în 2026. Cazarea și transportul sunt asigurate, dar detaliul care face diferența este cantina specială, unde bucătari din India și Nepal pregătesc mâncare asiatică tradițională. „Sunt oameni muncitori, conștiincioși, care nu provoacă probleme. Ne bazăm pe ei și îi respectăm”, adaugă Ninel Alexandru.
O zi din viața lui Ali. Disciplină și dor de casă
Ziua lui Ali începe devreme. Foarte devreme. La 6:00 dimineața e deja în picioare. După micul dejun, se urcă la volan, își duce colegii pe șantiere și se asigură că punctele de lucru au tot ce le trebuie.
„Îmi place ceea ce fac. Sunt mulțumit de condițiile de cazare și de masă, mai ales că primim mâncare cu condimentele cu care suntem obișnuiți acasă”, povestește el. Dar zâmbetul ascunde un dor permanent. Soția și cei patru copii, cu vârste între 4 și 7 ani, sunt departe, în Pakistan. Îi vede rar, poate o dată sau de două ori pe an, pentru că biletele de avion costă enorm. Ironia sorții, fiecare vizită acasă a adus o nouă bucurie. „E cam un an diferență între copii, de câte ori m-am dus acasă”, mărturiseşte el cu o sinceritate dezarmantă.
De ce România și nu Occidentul?
Putea pleca mai departe, în Occident? Mulți văd România doar ca pe o trambulină. Nu și Ali. A ales să rămână aici, unde are un loc de muncă stabil, contract legal și condiții decente pentru a-și ajuta familia de la mii de kilometri distanță, preferând siguranța în locul unei aventuri nesigure în altă parte.
Povestea lui Ali Asghar nu e doar despre el. Este, de fapt, o bucată din povestea noii Românii. O țară care devine, vrând-nevrând, ‘acasă’ pentru mii de oameni ca el, veniți de departe cu speranța unui viitor.





