Vechea tradiție a pescuitului la copcă, un mijloc de supraviețuire pentru locuitorii din trecut ai acestor meleaguri, este amenințată cu dispariția pe fondul iernilor tot mai calde, conform Adevărul. Schimbările climatice duc la înghețarea incompletă a unui număr tot mai mare de lacuri, punând în pericol o practică documentată din Antichitate și descrisă de cărturari de-a lungul timpului.
O tradiție milenară pentru supraviețuire
Confruntați cu ierni aspre și lungi, locuitorii din zona Carpaților se bazau pe pescuit ca una dintre principalele surse de hrană. Pescarii scobeau sau tăiau o crustă în gheața care acoperea apele și așteptau peștii care se apropiau de „copcă” pentru a respira. Vietățile acvatice erau prinse cu cârlige, sulițe sau capturate în coșuri și plase. Acum două milenii, autorii antici scriau că localnicii de pe malurile Dunării, numiți istrieni, scoteau din fluviul înghețat capturi bogate de crapi, sturioni și somni. Plinius cel Bătrân, în lucrarea sa „Naturalis Historia” din secolul I, a descris detaliat metoda acestora: „Pescarii iau ciocane și sparg gheața unde poftesc, făcând o gaură rotundă până la apă. Ai spune că este gura unei fântâni sau a unui vas uriaș, foarte burduhos. Atunci mulțimi de pești, dorind să scape de gheața care apasă asupra lor ca un acoperiș și tânjind după lumină, înoată cu bucurie spre deschizătură, vin în număr nespus, se înghesuie unii în alții și, fiind prinși într-un spațiu îngust, sunt ușor capturați”.
Mărturii din Mica Epocă Glaciară
Pescuitul la copcă a rămas o necesitate și în Evul Mediu, în special pe durata Micii Epoci Glaciare, care s-a întins din secolul al XIII-lea până în secolul al XIX-lea și a fost marcată de ierni geroase. La jumătatea secolului al XVII-lea, cărturarul Evliya Çelebi nota că locuitorii așezărilor dobrogene de pe Dunăre nu se temeau de ger, deși fluviul aducea frecvent blocuri mari de gheață care le distrugeau satele. Pescuitul era principala lor activitate pe timp de iarnă. „Mulți pescari, făcând găuri în gheață, prind moruni și sturioni care cântăresc până la o sută de oca (n.r. echivalentul a aproximativ 120 de kilograme). Locuitorii Silistrei păstrează bucăți din sloiuri și le folosesc în luna iulie, cufundându-le într-un compot limpede ca oglinda de Murano, din vișine, și bând lichidul pentru a se răcori. Mulți alții se adună în grupuri mari, aduc pământ, îl așază pe gheață și fac focuri pe care fripturi întregi de oi și vite sunt rumenite, apoi mănâncă și se veselesc”, informa cronicarul otoman.
Uneltele și tehnicile pescarilor români
Importanța pescuitului hibernal a fost susținută în secolele trecute și de motive religioase, peștele fiind un aliment de origine animală permis în timpul posturilor. Naturalistul Grigore Antipa (1867-1944) a descris în detaliu uneltele utilizate de români la începutul secolului XX. El a arătat că rolul copcilor era și de a oxigena apele, ceea ce atrăgea peștii. „Bazați pe aceste câteva principii simple, decurgând mai cu seamă din observațiile făcute timp îndelungat asupra obiceiurilor vieții peștilor, pescarii își imaginează tot felul de mijloace și își construiesc tot felul de instrumente, potrivite felului apelor în care pescuiesc, pentru a ademeni și a concentra peștii în locuri cât mai restrânse, spre a-i putea apoi prinde cu cât mai multă ușurință”, nota Antipa în cartea „Pescăria și Pescuitul în România” (1916). Omul de știință a observat că în Oltenia se pescuia cu coșul: se săpa o copcă mare, iar peștele amețit se amesteca printre bucățile de gheață. Ulterior, gheața era scoasă pe mal cu un „tărâiog” (un coș mare), de unde erau culeși peștii. În alte regiuni se foloseau ostiile (un tip de furcă), năvoadele introduse sub gheață sau mreje și ostrețe (garduri din nuiele) instalate pe râuri.
Pescuitul la copcă, o artă descrisă în literatură
Tradiția era adânc înrădăcinată în comunitățile de pe malurile Dunării. Sociologul Theodor Mărculescu Dunăre menționa în 1939 pescarii din Turtucaia: „Hărnicia pescarului turtucăian se vede limpede atunci când grupuri răslețe colindă Dunărea înghețată, înarmați cu topoare și dălți ori cu târnăcoape, folosite la facerea copcilor… Iarna, pescuitul se face mai ales cu vârșe, introduse în interiorul copcilor, prinzându-se tot soiul de pește”. Scriitorul Mihail Sadoveanu, la mijlocul secolului XX, a prezentat pescuitul la copcă drept o artă în peisajul hibernal de pe Valea Frumoasei, în Munții Șureanu. „Oamenii cufundaseră năvodul, strâns grămadă în falduri, într-o spărtură a gheții… Legând capetele aripilor, le mânară de o parte și de alta pe linia produfurilor: vergile în care erau fixate aceste aripi lunecau pe sub gheață, apăreau succesiv la produfuri (găuri, copci – n.r.) și erau mânate de oameni meșteri înainte, din produf în produf… Apoi, înhămându-se în două șiraguri, începură a trage năvodul ca să aducă matița la lumină. Și ai să te încredințezi că Dumnezeu singur a orânduit ca în asemenea bălți să se găsească asemenea crapi”, scria Sadoveanu.
De la necesitate la activitate recreativă în pericol
În prezent, pescuitul la copcă s-a transformat dintr-o necesitate într-o activitate recreativă, practicată pe lacuri. Practica este însă considerată riscantă din cauza stratului de gheață care este adesea subțire. Echipamentele moderne, precum undițele și momelile specializate, au înlocuit uneltele tradiționale ca ostiile și năvoadele. Reglementările au devenit mai stricte, iar clima tot mai blândă reduce drastic numărul zilelor în care această activitate se poate desfășura în siguranță, aducând tradiția în pragul dispariției.
