Un nou documentar regizat de Ken Kwapis, „We Are the Shaggs”, aduce în prim-plan povestea uneia dintre cele mai ciudate trupe din istorie. Lansat în premieră la festivalul SXSW, filmul explorează misterul din spatele albumului lor din 1969, „Philosophy of the World”, și al celor trei surori care, pentru unii, au fost genii neînțelese, iar pentru alții, pur și simplu amatoare.
Genii sau amatori?
Trupa The Shaggs, formată din surorile Dorothy, Betty și Helen Higgin, a fost mereu un subiect de dezbatere aprinsă. V-ați întrebat vreodată cum sună muzica lăudată de Frank Zappa și Kurt Cobain, dar care la prima audiție pare… complet greșită? Scriitoarea Susan Orlean a surprins perfect dilema într-un profil din 1999: „Fac The Shaggs referire la microtonurile heptatonice și angulare ale muzicii de curte chinezești ya-yueh și la grupurile de note atonale ale lui Ornette Coleman, sau sunt doar niște copii care cântă prost la niște chitare ieftine și dezacordate?”
Documentarul lui Kwapis începe cu un experiment amuzant. Un grup de oameni ascultă pentru prima dată trupa, iar reacțiile lor sunt neprețuite. Unii spun că sună a „chestii de oameni ai cavernelor”, în timp ce alții o descriu drept „ca ceva ce ai auzi în coșmarul tău, iar și iar și iar”.
„Ca și cum marțienii aterizaseră în studioul meu”
Producătorul Tony Berg, unul dintre experții intervievați în film, recunoaște șocul inițial: „Prima dată când am auzit The Shaggs, a fost ca și cum marțienii aterizaseră în studioul meu”. Iar părerile experților nu sunt mai puțin colorate, comparând muzica lor cu picturile cubiste ale lui Picasso sau cu filmele lui Ed Wood. E drept că, la o analiză mai atentă, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
De exemplu, deși armoniile vocale dintre Dorothy și Betty par dezacordate față de standardele pop, ele sunt perfect aliniate una cu cealaltă, doar că la un sfert de ton distanță de nota corectă. Asta arată luni și ani de repetiții. Până la urmă, cum vine asta? Era o trupă care mărșăluia în ritmul propriului toboșar, chiar dacă toboșarul (sora Helen) avea o abordare unică a tempoului și adăuga pasaje ritmice aleatorii în mijlocul versurilor.
Povestea unui tată dominator
Dar în spatele acestei muzici bizare stă o poveste de familie complicată. Tatăl surorilor, Austin Wiggin, a fost forța motrice din spatele trupei. Acesta a acționat în baza unei profeții făcute de mama sa, o prezicătoare amatoare, care i-a spus că va avea trei fiice ce vor forma o trupă faimoasă. Determinat să adeverească profeția, Austin și-a forțat fetele să cânte, asigurându-le o rezidență de sâmbătă seara la balul adolescenților din micul lor oraș din New Hampshire.
Unul dintre experții din film merge chiar mai departe, descriind imnul trupei dedicat părinților drept ceva ce sună „ca o înregistrare video cu ostatici”. Comparațiile cu alți tați dominatori din muzică, precum Murray Wilson (tatăl celor de la Beach Boys) sau Joe Jackson, nu sunt deloc deplasate.
Un album cu 900 de copii dispărute
În 1969, Austin a plătit pentru înregistrarea singurului lor album, „Philosophy of the World”. Au fost presate 1000 de exemplare. Din acestea, 900 au dispărut, posibil luate de un producător dubios, iar celelalte 100 au fost trimise la posturi de radio, unde majoritatea au fost aruncate la gunoi.
Cifrele vorbesc de la sine.
Astăzi, o copie originală este extrem de rară. Pe platforma Discogs, cineva încearcă să vândă un exemplar pentru 7.800 de dolari. Muzica a supraviețuit însă datorită unui DJ de la un post de radio din Boston, care i-a dat o copie lui Frank Zappa. Acesta a devenit primul lor fan celebru, numindu-le ironic „mai bune decât The Beatles” și descriindu-le, mai serios, ca fiind „în urechile mele, sună ca veriga lipsă între Fanny și Captain Beefheart and His Magic Band”. Abia în 1980, trupa NRBQ a redescoperit albumul și l-a reeditat, transformându-le pe The Shaggs într-un fenomen de cult.
Reacții de la agonie la extaz
Reeditarea din 1980 a adus atât ridicol, cât și adorație. Revista Rolling Stone le-a numit „familia Von Trapp lobotomizată”. În schimb, ani mai târziu, Kurt Cobain avea să includă albumul în lista sa de discuri preferate. Surorile supraviețuitoare, Dot și Betty, au păreri diferite. Betty recunoaște că are puține amintiri pozitive, fiind forțată de tatăl ei să cânte.
Filmul (care evită inteligent să o întrebe direct pe Dorothy ce crede despre propria muzică) reușește să le prezinte atât ca niște eroine improbabile ale rock-ului, cât și ca niște femei obișnuite prinse într-o situație extraordinară. Deși trupa lor nu a cântat niciodată în afara sălii de bal din orașul lor, documentarul lui Kwapis le oferă, în sfârșit, recunoașterea pe care o meritau.
