Mihai Mihalcea și Mara Bugarin explorează corpul controlat în „Mișcări neautorizate”

„Mișcări neautorizate”, spectacolul în limba engleză creat de Mihai Mihalcea și susținut de actrița Mara Bugarin, a avut premiera la Sofia, iar la Centrul Național al Dansului București a ajuns ulterior, transformând frica de supraveghere, AI și optimizare personală într-o experiență scenică directă, potrivit ELLE România.

Adaugă BRAVOnet ca sursă preferată în Google

Nu e un spectacol care se ascunde în formule complicate, deși pleacă dintr-un text dens. Potrivit ELLE România, miza lui stă într-un lucru foarte concret: felul în care corpul este privit, măsurat, corectat și împins să funcționeze mai eficient, de la începuturile industrializării până la supravegherea digitală de azi.

Potrivit ELLE România, în centrul poveștii stă corpul feminin. Aici se adună straturi de control, de disciplinare și de privire din afară. Spectacolul îl tratează ca pe o arhivă vie, în care s-au depus în timp clasificări, corecții, reguli și forme de putere.

„Mișcări neautorizate” nu vorbește abstract despre tehnologie, ci despre ce face ea corpului tău, respirației tale, privirii tale și felului în care ajungi să te controlezi singur.

Textul a pornit dintr-o conferință și a ajuns la un spectacol despre corpul care scapă controlului

Baza producției este conferința performativă „Unauthorized Movements: from Taylorism to Dance and Digital Surveillance”. Chiar titlul sursă al textului spune clar traseul: de la taylorism, adică sistemul de diviziune științifică a muncii construit pe eficiență, cronometrare și împărțirea strictă a sarcinilor, până la supravegherea digitală.

Pe scenă, acest traseu trece prin începuturile industrializării, optimismul de marketing din jumătatea secolului trecut și prezentul în care tehnologiile de supraveghere și cultul optimizării personale apasă tot mai tare pe corp.

Mihai Mihalcea explică limpede de unde a pornit totul. Interesul lui nu a fost doar pentru text sau teorie, ci pentru acele dispozitive care încearcă să citească permanent semnalele corpului.

„Centrală pentru mine era capacitatea corpului de a înșela toate instrumentele care încearcă să decripteze informația care provine de la noi, din corp, în toate felurile posibile. De la retină, la cum ni se mișcă pupila, la respirație, la toate device-urile care ne măsoară. Și la un moment dat mi-am zis: vreau un spectacol”, a declarat Mihai Mihalcea pentru Elle.ro.

Declanșatorul a venit în timp ce scria. Mihai Mihalcea a povestit că proiectul a plecat de la un text gândit inițial în termeni mai academici, dar forma aceasta nu i s-a potrivit. În locul unei expuneri severe, a apărut pofta de ludic și de contrast. Sub o aparență mai blândă și mai jucăușă, a vrut să pună lucruri deloc liniștitoare despre tehnologie și despre felul în care ea este vândută publicului.

De aici vine și senzația de halucinație pe care cei doi artiști au căutat-o în spectacol. Nu ca artificiu de imagine, ci ca formă potrivită pentru o epocă în care informația, frica și controlul se amestecă până la sufocare.

În acest traseu există și o referință locală rară: Alexandra Pirici a făcut, acum niște ani, o lucrare video despre taylorism, potrivit ELLE România.

Mara Bugarin a intrat în proiect după un casting care cerea mișcare „extraordinară”

În poveste a intrat apoi Mara Bugarin. Mihai Mihalcea știa deja că, deși spectacolul lucrează mult cu mișcarea, nu caută un dansator. Pentru un proiect bazat puternic pe text, avea nevoie de alt tip de prezență.

Cei doi mai lucraseră împreună, dar fără timpul necesar unei apropieri reale. În ritmul în care se fac spectacolele, cu constrângeri de timp, bugete și precaritate, întâlnirea lor de atunci rămăsese doar cu impresia că ar putea construi cândva o relație de încredere.

A contat mai ales felul în care au început să lucreze. Au vorbit despre text, despre lume și despre ei. Pentru Mara Bugarin, asta a schimbat imediat raportul de forțe din repetiții și i-a mutat atenția de la execuție la experiență.

„Nu am repetat cum repet în mod obișnuit la teatru, când un regizor știe exact unde vrea să ducă spectacolul și eu doar execut. A fost foarte mult despre a integra fricile noastre, despre lumea de acum și tot ce trăim, cu ce mă confrunt eu, ca femeie, când vorbim despre surveillance și despre un corp privit și controlat”, a declarat Mara Bugarin pentru Elle.ro.

Diferența față de teatru apare chiar în felul în care o descrie Mara Bugarin. În teatru, spune ea, procesul e rigid și mediul poate fi „mai tough, foarte competitiv”. În lucrul pentru „Mișcări neautorizate”, schimbarea a venit tocmai din faptul că fricile, vulnerabilitatea și experiența ei de femeie nu au fost ascunse, ci folosite ca material.

Pe scenă, anxietatea nu este mascată, ci pusă în fața publicului

Una dintre cele mai puternice imagini ale spectacolului ține de felul în care Mara Bugarin traversează epocile. În timp ce spune textul și trece prin diferite momente istorice, renunță succesiv la straturi de haine și la anumite gesturi. Asta marchează trecerea dintr-o eră în alta, dar și felul în care corpul se schimbă sub presiunea regulilor fiecărei perioade.

Actrița experimentează alte forme de prezență scenică, bazate pe spontaneitate, imperfecțiune și anxietate, exact lucrurile pe care teatrul tradițional încearcă de multe ori să le disciplineze până dispar.

Mara Bugarin a povestit că înainte de premieră tindea să se întoarcă spre reflexele familiare din teatru, adică spre reproducerea fidelă a ceea ce fusese repetat. La premiera de la Sofia, tocmai asta a făcut. A reluat ce funcționase în repetiții.

După aceea, când spectacolul a ajuns la Centrul Național al Dansului București, au urmat discuții decisive cu Mihai Mihalcea. El i-a cerut să lase în urmă nevoia de a reface ceva perfect și să intre cu energia reală din acel moment. Pentru o actriță formată într-un sistem care premiază controlul și reproducerea exactă, schimbarea nu a fost simplă.

De aici vine și una dintre ideile cele mai tari din tot proiectul. Dacă spectacolul vorbește despre libertatea corpului, atunci un corp chinuit, redus și ascuns ar fi chiar contradicția lui internă.

„Dacă tot vorbim de corpul liber, este cu atât mai stupid și paradoxal să avem un corp foarte redus și chinuit într-un spectacol despre cât de important este să fim liberi în corpul nostru și în exprimare”, a declarat Mara Bugarin pentru Elle.ro.

Asta înseamnă că anxietatea nu trebuie cosmetizată. Dacă intră pe scenă cu mâinile tremurând, tremurul nu este ascuns. Dacă starea prezentă e fragilă, ea intră în spectacol. Tocmai această imperfecțiune devine sinceritatea lui.

Mihai Mihalcea leagă controlul corpului de felul în care lucrăm și repetăm azi

„Mișcări neautorizate” nu se oprește la supravegherea digitală și nici la povestea corpului feminin. Mihai Mihalcea duce tema mai departe și spre condițiile concrete în care se produc astăzi spectacolele.

El spune că procesele artistice s-au scurtat în ultimii 30 de ani. Dacă altădată existau luni întregi de lucru și se putea sta șase luni în repetiții, azi șase săptămâni au devenit standardul în teatre, în instituțiile publice și în zona independentă.

Comparația pe care o dă chiar el e clară: de la luni de zile și chiar șase luni de repetiții s-a ajuns la șase săptămâni. În opinia lui, schimbarea produce procese mai reductive, mai schematice și mult mai orientate spre eficiență și productivitate.

Aici spectacolul își întoarce privirea și spre propriul mediu. Nu doar corpul social este măsurat, ci și corpul artistic. Timpul de lucru se comprimă. Oamenii ajung să fie mai indisponibili pentru că lucrează în mai multe procese simultan. Iar presiunea de a livra repede intră direct în felul în care se creează.

Mihai Mihalcea vorbește și despre propriul mod de a scrie, unul care nu separă strict viața profesională de viața de zi cu zi. Pentru el, textul nu apare dintr-un plan rece și perfect structurat, ci din ciocnirea cu oameni, idei, referințe și experiențe adunate în timp. În felul acesta, și scrisul lui refuză modelul eficient, curat și complet controlat.

Un detaliu pe care îl pune direct în ecuație este taylorismul. Tema măsurării și optimizării mișcării era deja plantată în mintea lui prin termeni precum postură, mers, respirație, corectare și monitorizare. De aici s-a născut și interesul pentru felul în care corpul este observat și interpretat continuu.

Corpul feminin devine aici locul unde se vede dresajul social

Când Mara Bugarin a intrat în proiect, perspectiva asupra personajului s-a schimbat decisiv. Pentru că în centru era o femeie, Mihai Mihalcea spune că personajul nu mai putea rămâne o entitate abstractă. Din discuțiile lor a devenit foarte prezentă privirea bărbatului de-a lungul timpului și sistemele de observare și clasificare pe care această privire le-a produs.

Mara Bugarin duce ideea și mai departe. Ea vorbește despre domesticirea corpului feminin și despre felul în care acesta este educat să reproducă forme de submisivitate sau comportamente asociate dominației masculine.

Spus mai simplu, corpul femeii învață să se strângă, să se reducă, să răspundă într-un fel considerat conform. Iar când ajunge într-o poziție de putere, poate ajunge să copieze exact violența și dominația pe care le-a văzut ca model de autoritate.

Actrița pune și un detaliu care taie adânc în prezent. În poveștile despre succesul femeilor din corporații sau din politică, spune ea, apare constant alegerea între munca productivă și cea reproductivă. Asta înseamnă un tip de jonglerie permanentă, care apasă tot pe corp și pe viața lui concretă.

În spectacol, partea de început, plasată în secolul al XIX-lea, îi apare Marei Bugarin ca cea mai liberă expresie a corpului. Nu pentru că ar fi un paradis, ci pentru că seamănă cel mai mult cu corporalitatea unui copil care explorează lumea, spațiile și obiectele cu curiozitate. De aici vine și întrebarea pe care spectacolul o deschide: unde mai poate exista libertate în corpul unei femei și ce limbaj nou poate inventa ea pentru sine.

Supravegherea nu mai vine doar din afară, ci și din obiceiurile pe care le acceptăm singuri

Ultima epocă traversată de „Mișcări neautorizate” este cea a supravegherii digitale. Aici discursul devine foarte recognoscibil pentru prezentul de acum, pentru că nu mai e vorba doar despre camere, control social sau sisteme abstracte, ci și despre monitorizarea acceptată de bunăvoie.

Mihai Mihalcea spune că în ultimii ani s-a amplificat supravegherea asupra corpurilor. Ne măsurăm somnul, respirația, pașii și șederea. În același timp, dispozitivele ne monitorizează în stradă, pe internet și în tot mai multe zone ale vieții.

Consecința care îl interesează cel mai mult nu este doar faptul că suntem priviți, ci că începem să internalizăm această privire. Cu alte cuvinte, ajungem să ne supraveghem singuri, să ne corectăm singuri și să ne privim prin criteriile unui sistem care cere eficiență și control.

Tocmai de aceea, „Mișcări neautorizate” nu tratează tehnologia ca decor de viitor, ci ca experiență zilnică. Ea ajunge în corp, în postură, în reacție, în felul în care te porți cu tine.

Mihai Mihalcea leagă accelerarea acestor fenomene de ultimii ani și de acumularea unor crize succesive. În lectura lui, perioada de după pandemie a apăsat și mai tare pe digitalizare, iar viteza cu care s-au succedat schimbările a alimentat și teorii ale conspirației. Tocmai pentru că volumul transformărilor este atât de mare, mintea caută un sens și o ordine.

El nu vorbește însă în registrul certitudinilor absolute. Din contra, spune că vrea să păstreze spațiu pentru complexitatea lucrurilor și pentru ceea ce scapă oricărei tentative de control total. În această fisură mică își așază și speranța.

Diferența dintre generații apare și în felul în care arată viitorul

În interviu apare și o ruptură de generație care schimbă tonul spectacolului. Mihai Mihalcea spune că, pentru generația lui și pentru cei care au trecut prin anii de după 1990, ideea unui viitor luminos măcar putea exista ca potențial în imaginație.

Pentru generația Z, din care face parte Mara Bugarin, viitorul apare mai întunecat din start. Actrița leagă direct această stare de lipsa de încredere în viață și de sentimentul că, oricât ai face, nu va fi niciodată destul.

În jurul ei, spune Mara Bugarin, vede o teamă reală și o dificultate de a găsi forță colectivă. Mișcările underground de rezistență i se par fracturate și greu accesibile. Cu toate astea, ea lasă loc și pentru o speranță istorică: cu cât e mai greu, cu atât poate apărea nevoia de a te aduna și de a lovi structurile care te sufocă.

Aici spectacolul capătă un rol aproape de refugiu comun, dar fără să fugă din realitate. În formularea ei, unul dintre lucrurile bune pe care le poate lua publicul din această experiență este tocmai faptul că există un spațiu în care depresia colectivă poate fi trăită împreună.

Mara Bugarin spune că a auzit de la oameni că a fost important pentru ei să poată sta în același spațiu cu alții și să le fie frică de AI, de Trump și de surveillance împreună, să poată vorbi despre asta.

Cei doi artiști lasă finalul deschis, dar speranța nu vine dulce, ci lucrată prin imaginație

Mihai Mihalcea și Mara Bugarin spun direct că au formulat „Mișcări neautorizate” ca pe o halucinație. Termenul nu apare ca ornament, ci ca răspuns la o presiune greu de dus. Prea multe secvențe, prea multe crize, prea multe corpuri murind în fața noastră, prea multă informație într-un timp foarte scurt.

Din această senzație de plin imposibil de gestionat vine nevoia de a scoate lucrurile afară și de a le pune într-o formă scenică. Nu ca să fie rezolvate, ci ca să poată fi ținute împreună, măcar pentru o vreme.

Finalul pe care îl caută Mihai Mihalcea nu este unul naiv. Nu promite o ieșire rapidă și nici o victorie curată asupra tehnologiei, supravegherii sau presiunii de a performa perfect. El mută totul în terenul imaginației, pe care îl vede ca prim pas al oricărei acțiuni.

„Trebuie să retrezim în noi acest tip de imaginație, care este primul pas înainte de a acționa. Ăsta cred că trebuie să fie declanșatorul. Altfel mi se pare degeaba, dacă suntem îmbibați în acest negativism foarte prezent. Trebuie să găsim cadre în care să purtăm imaginarul spre infrastructuri ale speranței”, a declarat Mihai Mihalcea pentru Elle.ro.

În fond, exact aici se așază și titlul interviului publicat de Elle.ro. Speranța nu apare ca decor roz peste anxietate. Apare ca muncă de imaginație și ca spațiu în care frica, oboseala, vigilența și nevoia de libertate pot fi împărțite.

„Mișcări neautorizate” trece astfel de la „Unauthorized Movements” și „Digital Surveillance” la ceva mult mai personal pentru Mara Bugarin și pentru Mihai Mihalcea: cum rămâi viu, prezent și liber într-un corp care știe deja prea bine ce înseamnă să fie privit, măsurat și controlat.