Hollywood-ul pare să aibă o problemă uriașă atunci când vine vorba de filme despre muzică. Aproape fiecare producție care are în centru un artist pop fictiv se simte incredibil de falsă, iar cel mai recent exemplu este „Mother Mary”, un film A24 cu Anne Hathaway. Deși în distribuție se regăsesc superstaruri reale precum The Weeknd sau Charli xcx, rezultatul final este, de cele mai multe ori, o dezamăgire cruntă.
Un superstar de necrezut
„Mother Mary”, regizat de David Lowery, este o psihodramă greoaie în care Anne Hathaway joacă rolul unui superstar atât de fragil emoțional, încât te aștepți ca acțiunea să se petreacă, de fapt, într-un spital de boli mintale. E drept că regizorul a spus că el și echipa sa au folosit „„Reputation” (turneul lui Taylor Swift din 2018) drept ghid”, dar filmul are foarte puține secvențe de concert. În schimb, avem parte de body horror și elemente supranaturale, inclusiv o scenă în care un personaj scoate literalmente o fantomă în formă de eșarfă din corpul altuia.
Numai că, oricât de ciudate ar părea aceste elemente, ele necesită mai puțină suspendare a neîncrederii decât ideea că Hathaway ar fi o senzație globală de nivelul lui Lady Gaga, Swift sau Beyoncé.
Filmul se sabotează singur. La un moment dat, personajul lui Hathaway declară că se pregătește să lanseze un single care „„ar putea fi cel mai bun cântec scris vreodată în istoria cântecelor””. Dar, ce să vezi, nu auzim niciodată piesa. Regizorul alege să taie scena și să ruleze creditele exact înainte ca melodia să înceapă. O eschivă de înțeles, mai ales când asculți piesele fade compuse de Charli xcx și Jack Antonoff pentru coloana sonoră. Criticul Owen Gleiberman de la Variety a rezumat perfect situația: „„Pentru urechile mele, muzica a evocat-o pe Taylor Swift încercând să fie Enya””.
Clișee și regizori rupți de realitate
Iar „Mother Mary” nu este un caz izolat. Când M. Night Shyamalan a lansat thrillerul „Trap” anul trecut, un film a cărui acțiune se petrece aproape integral într-o arenă de concert, regizorul s-a lăudat: „„Am regizat un concert întreg!””. Și totuși, fiecare detaliu se simțea atât de greșit, încât spectatorii s-au întrebat dacă Shyamalan a fost vreodată la un concert pe bune.
V-ați gândit vreodată de ce în toate aceste filme vedem scene interminabile cu fani care își flutură telefoanele în aer pe parcursul fiecărei melodii? E un clișeu vizual obosit, care arată cât de puțin înțeleg regizorii dinamica unui concert real (unde fanii își păstrează bateria pentru a filma clipuri de proastă calitate, nu pentru a folosi lanterna).
Detaliile logistice sunt la fel de absurde. În „Mother Mary”, superstarul are nevoie de o singură rochie pentru un concert unde va cânta o singură piesă, la miezul nopții, după un act de deschidere care are un set complet. În „Trap”, diva Lady Raven susține un spectacol de matineu într-o arenă cu multiple pauze. Cum vine asta?
Drame pretențioase, nu filme despre muzică
O tendință bizară este descrierea acestor filme drept „thrillere psihologice”, nu musicaluri. Producții precum „Hurry Up Tomorrow” (cu The Weeknd) sunt drame pretențioase, cu două sau trei personaje, inspirate de filme de artă precum „Persona” al lui Ingmar Bergman. Lumea din jur este complet goală.
În tot filmul „Hurry Up Tomorrow”, deși susține concerte pe stadioane, The Weeknd pare să aibă un singur angajat: managerul său, jucat de Barry Keoghan. Se insistă pe o atmosferă sumbră și introspectivă, de parcă publicul nu ar vrea să vadă cum se face muzica, ci doar un superstar care stă și se frământă în tăcere.
O singură veste bună: starurile sunt nesuferite
Dar, stai puțin, există și o mică rază de speranță. Unele dintre aceste filme recente îndrăznesc să portretizeze idolii pop ca fiind nesuferiți. Într-un moment revigorant din viitorul film biografic „A Complete Unknown”, personajul Joan Baez îi spune lui Bob Dylan: „„Ești cam nesimțit, Bob””.
Această tendință aduce un suflu de realism. În „Hurry Up Tomorrow”, The Weeknd o tratează cu o nonșalanță șocantă pe Jenna Ortega după o noapte petrecută împreună. Charli xcx, în filmul ei „The Moment”, joacă o versiune fictivă a sa plină de toane și egoism. Iar la final, în loc să se revolte eroic împotriva sistemului, personajul ei pur și simplu cedează obosit. Acesta este un nivel de cinism în care ne putem regăsi.
Există și excepții?
Două proiecte recente par să se apropie de o portretizare corectă a lumii muzicale. Primul este „Power Ballad”, cu Paul Rudd în rolul unui muzician ratat și Nick Jonas ca un superstar solo. Dinamica dintre cei doi este suficient de interesantă încât să nu te mai întrebi dacă balada siropoasă pentru care se ceartă ar putea deveni, pe bune, un hit global.
Al doilea este „The Ballad of Wallis Island”, cu Carey Mulligan și Tom Basden, despre un duo folk-rock despărțit de mult timp, care se reunește pentru un concert privat pe insula unui milionar. Deși este o comedie, filmul surprinde cu realism resentimentele și atracțiile vechi dintre doi parteneri de scenă și de viață. Între timp, avem două filme care abordează subiecte cu care muzicienii se vor confrunta mult timp de acum încolo: bătălii pe creditele pentru compoziție și artiști îmbătrâniți care descoperă că singurul lor viitor financiar viabil ar putea sta în concertele private pentru patroni bogați.
