Unii regizori fac filme. David Lynch a creat un univers. Unul întreg. Aici, banalul cotidian ascunde orori greu de imaginat, iar visele devin la fel de palpabile ca amenințarea din spatele unui gard alb, proaspăt vopsit. Acum, la 80 de ani, moștenirea lui nu e o simplă filmografie. E un cuvânt în dicționar: „Lynchian”. Conform Agerpres.
Născut pe 20 ianuarie 1946, Lynch a fost etichetat de The Guardian, conform Agerpres, drept „cel mai original cineast care a apărut în America postbelică, precum și cel mai mare suprarealist din cinema de la Bunuel încoace”. O descriere copleșitoare. Dar corectă. Vorbim despre omul care a refuzat mereu răspunsurile simple la întrebări complicate.
De la picturi care prind viață la oroarea din „Eraserhead”
Cum a început totul? Cu o imagine. Sau poate cu sunetul ei. Tânăr pictor fiind, Lynch a auzit o rafală de vânt izbucnind direct din pânza sa. A văzut cum tabloul prinde viață. Doar o clipă. A fost momentul zero. De aici a apărut obsesia de a „vedea picturile mișcându-se”, o idee care i-a marcat cariera. Chiar și mama sa i-a încurajat unicitatea, dându-i hârtii goale în loc de cărți de colorat, pentru că acolo „întreaga idee este să stai printre rânduri”.
Lynch detesta calmul fals al suburbiei anilor ’50. Căuta mereu crăpăturile din fațada familiei americane perfecte. Căutarea a explodat în 1977. Atunci a apărut „Eraserhead”. Un coșmar pur, filmat în alb și negru, care a devenit un hit în circuitul de noapte și a impus stilul operei sale: angoasă, paranoia, imagini imposibil de uitat. Criticii? Nedumeriți. Publicul? Fascinat.
Fiasco-ul numit „Dune”: „Aproape mi-a ucis cariera”
Poate surprinzător, succesul de nișă cu „Eraserhead” i-a adus un proiect uriaș: „Omul Elefant” (1980). Filmul a fost un triumf. A primit opt nominalizări la Oscar, una fiind pentru cel mai bun regizor. Lynch era pe val. Apoi, dezastrul: „Dune” (1984). Adaptarea cărții lui Frank Herbert a fost proiectul unde a pierdut total controlul creativ, producătorii intervenind masiv și transformând totul într-un eșec răsunător, critic și financiar.
O catastrofă.
Lynch l-a numit „un fiasco”. A recunoscut că experiența l-a stors de vlagă, l-a lăsat deprimat. „Sunt mândru de tot, cu excepția lui ‘Dune’”, a mărturisit. Putea fi sfârșitul carierei sale, chiar înainte să înceapă cu adevărat.
America lui Lynch: „Twin Peaks” și visul spulberat
Rănile lăsate de „Dune” s-au închis greu. Revenirea a fost însă spectaculoasă. Cu „Blue Velvet” (1986), Lynch s-a întors la universul său, la obsesia pentru America interlopă ascunsă sub un covor de normalitate. Filmul a fost brutal. Tulburător. A divizat criticii, dar i-a adus a doua nominalizare la Oscar pentru regie. „Așa este America pentru mine”, spunea el. Apoi, în 1990, a luat Palme d’Or la Cannes cu „Wild at Heart”.
Anul 1990 a adus însă adevărata revoluție. Numele ei? „Twin Peaks”. A fost serialul care a schimbat televiziunea pentru totdeauna. Pe hârtie, un simplu mister: „Cine a ucis-o pe Laura Palmer?”. Pe ecran, un coșmar oniric, plin de personaje stranii, unde oroarea și frumusețea se confundau. The Atlantic a scris clar: „fără ‘Twin Peaks’ și extinderea big-bang a posibilităților televiziunii, jumătate dintre serialele voastre preferate nu ar exista”. Contractul dintre TV și public a fost, practic, rescris.
Moștenirea „Lynchiană”: un stil nemuritor
După fenomenul „Twin Peaks”, Lynch a întors armele spre Hollywood. A urmat „trilogia Los Angeles”: „Lost Highway” (1997), apoi aclamatul „Mulholland Drive” (2001), care i-a adus a treia nominalizare la Oscar pentru regie, și în final „Inland Empire” (2006), ultimul său lungmetraj de până acum. S-a întors în 2017. A făcut-o cu „Twin Peaks: The Return”, o capodoperă târzie, lăudată de toată critica.
Nu a mai luat un Oscar competitiv. Dar Academia Americană de Film i-a recunoscut geniul. În 2019, i-a oferit o statuetă onorifică pentru întreaga carieră. Stilul său a intrat chiar și în Dicționarul Oxford. Definiția pentru „Lynchian”? „Juxtapunerea elementelor suprarealiste sau sinistre cu medii banale, cotidiene”. Simplu spus, este amprenta unui artist total. Unul care a găsit întotdeauna întunericul în cele mai luminate locuri.
